Ma gandesc daca ati inteles ceva din povestile de pe blogul asta. Daca le-ati citit si ati inteles despre ce e vorba sau daca le-ati citit si doar ati dat din cap gandindu-va " Ce poveste faina..". Nu cred ca ati inteles nimic. Pentru ca nu am vazut nici o schimbare. De nici un fel. Ati ramas la fel. Cand trebuia sa va schimbati.
O prietena mi-a spus ieri in La Dolce Vita (ca sa pricepeti ironia) ca suntem masochisti. Pentru ca mergem intr-o directie care ne aduce doar durere. Si continuam sa mergem in directia aia. De ce? Asta e intrebarea de 100 de puncte. De ce nu ne oprim? Pentru ca nu putem sa luam o decizie impartiala in situatia asta. Sunt prea multe in joc. Prea multe sentimente amestecate. Vrei sa iesi si nu poti. Nu esti suficient de puternic sa faci asta. Asa ca e o singura solutie. Simpla. Lasa probabilitatea sa decida in locul tau. Si lasa-i si falsului destin o sansa. Eu asta am facut. M-am oprit intr-o intersectie. La jumatatea drumului. Am scos o moneda din buzunar. Si am aruncat-o. De 3 ori. Fiecare fata reprezentand o directie. O cale. O destinatie. Total opuse. Moneda a cazut de doua ori pe o parte si o data pe cealalta parte. Simplu. Gata. Game over.
Am invatat candva cum sa te mentii intr-o directie. Am reusit sa o fac multa vreme. Lasi furia sa preia controlul. Te arde mai repede dar te mentine pe directie. Si merita pretul.
Pentru ca imi aduc aminte cum era inainte. Si era bine. Nu aveam prieteni. Dar nu aveam nici sentimente amestecate, nu trimiteam sms-uri idioate. Aveam o directie clar stabilita. Aveam un sens. Nu stiu daca cel bun. Dar singurul pe care il stiam. Aveam control. Acum nu mai am nimic. Ma simt ca pilotul unui avion care se prabuseste intrat in vrie. Strivit de cateva G-uri, fara control hidraulic si asteptand cu groaza momentul cand o sa lovesc solul. De mai multe zile imaginea asta imi bantuie mintea. Si aud din ce in ce mai des vocea care imi striga obsedant in ureche " Eject! Eject!". Asa ca am tras de maner. Si am iesit.
Ieri m-am intalnit cu un prieten din Valcea. Care m-a privit uimit. Si care mi-a spus ca nu ma recunoaste. Ca am devenit moale. Pufos. Ca un ursulet. Ca nu sunt aceasi persoana de acum cativa ani. I-am dat dreptate. M-am schimbat. Dar imi dau seama ca nu in bine. Nu in bine pentru mine. Imi pasa de oameni. Imi pasa de prieteni. Inainte calcam cu bocancii peste sentimentele astea. Am invatat candva ca daca vrei sa faci ceva aici nu trebuie sa-ti pese decat de tine. Si sa calci in picioare. Singura solutie. Si am uitat lectia asta. Si imi pare rau ca am uitat-o. Pentru ca aveam ce conta atunci. Bani. Si da corect. Banii nu aduc fericirea. Dar o cumpara. Si o cumpara bine. Nu stiu daca o sa intelegi ceva din povestea asta. Povestea asta nu e pentru voi. E pentru mine. Pentru voi au fost altele. Si nu ati inteles nimic din ele. Intr-un fel imi pare rau ca nu ati inteles.
Vrei control asupra vietii? Vrei sa reusesti sa faci ceva? Nu iti da nimeni control. Il iei cu forta. Nu astepti sa-ti dea viata ceva. Daca vrei ceva de la viata iei. Si iei cu forta cand nu se poate altfel. Si iti calci in picioare sentimentele. Ca nu te ajuta cu nimic. Mori de foame cu ele. Asta ca sa existe o lectie si pentru voi. Ca oricum nu ma intereseaza daca intelegeti sau nu. Je, Eu, Leto ATreides sunt personaje create. Nu sunt reale. Realitatea e ceea ce conteaza. SCriu aici ca sa-mi transpun in cuvinte o stare. Nu ma mai intereseaza sa-mi transpun starile in cuvinte. Nu ma mai intereseaza sa socializez pe messenger sau pe facebook. Pierdeti voi timpul acolo daca vreti.
Nu o sa dau cu piciorul nimanui. Dar nu o sa va mai fiu prieten. Am obosit facand asta. SI pentru ce? Karma buna? Ma doare undeva de ea. Daca o sa vreti sa bem o bere impreuna o sa bem o bere impreuna. Dar atat. Daca o sa va uitati in ochii mei o sa vedeti ca nu mai sunt acolo. Sunt unde trebuie. Chiar daca nu e unde vreau.
Si counterul ala e ce scrie acolo. Blogul asta nu mai reprezinta nimic. Pentru nimeni. Nu comentati ca o faceti degeaba.
Il mai las doar ca sa cititi. Poate pricepeti ceva. Sau nu. Nu prea imi pasa.
